Timpul.

Privind inapoi la toate amintirile ce par lasate in urma, ce iti zambesc cu viclenie la fiecare pas facut in drumul tau spre fericire, atat de greu sa treci peste ele, nu-i asa?
La fiecare doi pasi facuti inainte, faci unul inapoi, incercand sa contopesti binele cu raul si sa iti continui planul de a costrui un haos. Zambesti la raul facut altora, pentru ca tristetea lor inseamna fericirea ta. Toti suntem niste nenorociti, niste javre. Obsedati doar de noi insisi, incercam sa ne atingem scopul, neobservand cum cadem incet-incet in gol.
As ataca norii, as rupe soarele, as sfasia luna, as fugi cat mai departe, as incerca sa ating absolutul doar sa am acea fiinta langa mine. As vrea sa ii mangai trupul, sa ma atinga cu buzele sale moi, sa isi deschida ochii plini de speranta si adorare, sa vad acea privire calda ce incearca sa depaseasca limitele universului. As lasa vantul sa bata cu putere, sa incerce inca o data sa distruga tot, dar acum nu mai are nicio sansa. El e aici, cu mine, respirandu-mi incet in ceafa, aruncandu-si buzele pe gatul meu, magaindu-ma lin cu mainile sale purtate de placere ca valurile cele mai ireale ce isi iau partenerul, adierea vantului, la dans. As avea curajul in sfarsit sa ii zambesc, numai ca sa ii pot vedea si eu acel zambet angelic. Nu l-as putea strange, mi-ar fi atat de frica sa il pierd, e atat de pur, e ca un cristal, nu vreau sa se sparga. Nu este la fel ca toti ceilalti, nu exista pasiune, nu exista razboi, exista doar iubire ce zboara pe aripile unei pasari firave numita Speranta. Nu strange pasarea aia, dar nici nu incerca sa ii dai drumul, las-o pe culmile misterului, va fi bine, va descoperi lucruri noi, va zbura spre noi dorinte.
Iar iubitul? Unde este? Este acolo, unde se va afla mereu, in trecut, in timp ce tu vei fi aici cu aceeasi sceneta jalnica scrisa de propria ta tristete.