Nu.

 Nu simt. Nu vreau. Nu plec. Nu rămân. Nu te vreau. Nu merg. Nu stau. Nu respir. Nu mor. Nu trăiesc. Nu mănânc. Nu beau. Nu iubesc. Nu urăsc. NU ! Totul este vraişte în capul meu, toate gândurile se învârt ca planetele în jurul soarelui. Eu nu mai sunt o fiinţă , eu am devenit un spirit. Nu mă mai hrănesc din sentimente şi nevoi, mă hrănesc din sufletele oamenilor nevinovaţi care se află pe patul de moarte. Mă uit la tine si zâmbesc "în sfârşit pot să te am, să te iau cu mine în iad să te sfărâme demonii, să nu mai rămână nimic din spiritul tău, să numai fi nici măcar un suflet rătăcit pe aripile lungi ale norilor care plutesc, dincolo de ei aflăndu-se Raiul, dus de vântul lin". Mă apropii de tine, mă simţi ca o răsuflare rece în ceafă. Te uiţi în spate, dar nu vezi nimic. Eu te ating, simţi o mângâiere pe umăr, cineva se joacă în părul tău şi nu te mişti. Închizi ochii şi te laşi încet pe spate. Deodată tremuri şi începi să vorbeşti cu acel glas frumos, care îmi umplea inima de căldură : "Oh tu, Elizabeth. De ce fiecare lucru îmi aduce aminte de tine? Încă îţi simt atingerile calzi şi îmi aduc aminte cum te jucai tu în părul meu". Ochii mei îngheaţă câteva secunde, încerc să îmi revin. Chipul meu se sparge în mii de bucăţele. Te las în viaţă şi plec pe vecie.